“Am pierdut conexiunea complet.”
Asta mi-a spus o mamă despre fiica ei de 14 ani. Ioana se izolează în cameră, iese doar pentru mâncare, stă 10 ore pe telefon și răspunde monosilabic la orice întrebare.
Sună familiar?
Dacă te-ai întrebat vreodată cum ajunge tehnologia să înlocuiască conexiunea umană, ești în locul potrivit. Pentru că răspunsul e mai profund – și mai simplu – decât crezi.
Vreau să-ți spun un secret. Creierul nostru are un sistem întreg la nivel subcortical care constant scanează conexiunea umană – ca un radar.
Nu-l interesează altceva de când suntem bebeluși. Ne interesează și avem creierul făcut să observe și să identifice fețe umane.
Dincolo de fețe umane, ne interesează foarte mult și conexiunea fizică.
Noi suntem creați și iubirea se simte prin conexiune fizică, prin simțuri:
Așa este felul în care la început copiii cunosc lumea – prin simțuri. Cunosc lumea și cunosc iubirea și conexiunea.
Dacă vrei să o ții minte foarte simplificat: conexiunea autentică trebuie să aibă o componentă corporală.
Nu e suficient să vorbiți.
Nu e suficient să fiți în aceeași cameră.
Nu e suficient nici măcar să vă uitați în ochi.
Trebuie să existe o componentă fizică – atingere, căldură, miros, prezență corporală.
De aceea conexiunea digitală – oricât de intensă ar părea – nu va fi niciodată la fel.
Ce se mai întâmplă cu copiii din ziua de astăzi, mai ales dacă ești cadru didactic și vezi sute de copii?
Pierd abilități emoționale esențiale.
Unii le pierd. Alții nici nu apucă să le dobândească.
Și nu are rost să mai vorbim despre ce se întâmplă în lume – ați văzut și la știri tot felul de lucruri îngrozitoare.
Este clar pentru că în momentul în care consumăm ecrane (s-a constatat prin cercetări și acum că avem neuroștiința care ne poate sprijini) – evident, contează și ce conținut are el, deci nu e asta sută la sută – se inhibă o parte din creier care este responsabilă cu empatia.
De aceea avem copii mai puțin empatici.
De aceea avem copii care:
Ți s-a întâmplat vreodată să-i explici copilului logic de ce “e rău să stea pe telefon” și el să te privească fix, apoi să țipe “NU ÎNȚELEGI NIMIC!”?
Nu e prostie. E biologie.
Să ne imaginăm că acum, pe ușă – probabil ești într-o cameră sau poate într-o mașină – intră un leu sau un tigru fioros.
Ce o să faci în următorul moment?
Cel mai probabil o să încerci să fugi, să ieși pe geam, să te cațeri pe ceva.
În niciun caz nu stai să:
Și e foarte bine că e așa!
Pentru că în momentul acela, creierul oprește conexiunea către rațional. Se zice “o să tăiem repede, că nu ne trebuie” și direcționează toată energia către sistemul limbic – pentru că trebuie să pregătească organismul să supraviețuiască.
Și atunci vreau să fii conștient de acest lucru: eu pot să declanșez acest sistem limbic – adică aceste mecanisme automatizate în fața fricii și a oricărui tip de pericol (fie el fizic sau emoțional) – în copilul meu, fără să vreau.
Iar după ce l-am declanșat, degeaba mai încerc rațional să-i explic de ce – că nu mai am cu cine să vorbesc. S-a închis.
E ca și când raționalul nu mai merge. Cu cine mai poți vorbi?
De aceea e foarte important să cunoști logica emoțională și ce primează în acele momente.
Atunci când cineva țipă la noi și se răstește – chiar dacă știm că acela este părintele nostru – tot ni se face frică.
Nu mult, dar puțin. Dar tot se face frică.
Pentru că la țipăt nu mai reacționează cortexul, reacționează sistemul limbic. Și sistemul limbic are logica lui și manetele lui pe care le trage la nivel corporal, fără acordul nostru.
Este ceva care se întâmplă natural. Și e firesc să se întâmple așa – dacă n-ar fi asta, multe lucruri rele ni s-ar fi întâmplat.
Imaginează-ți că ești în cuplu și partenerul tău îți spune:
Varianta 1 (fără conexiune):
“De acum încolo, să nu mai dai banii pe nimic fără să-mi spui!”
Cum sună? Ca la închisoare. Te sperie un pic.
Varianta 2 (cu conexiune):
“Draga mea, pentru că nu gestionăm bine banii și nu ne descurcăm, aș vrea de acum încolo să-mi spui tot timpul pe ce cumperi.”
Comportamentul este același. Dar felul în care l-am făcut e din conexiune sau din frică?
Dacă relația noastră este bună, atunci nu se mai simte ca o tiranie. Se simte ca o grijă.
E adevărat că poate să mă încorseteze un pic, dar e diferit.
Dacă ai un adolescent, poate te-ai întrebat: “De ce e atât de desperată să fie pe grupul ăla? De ce contează ATÂT de mult ce zic ceilalți?”
Iată răspunsul: Nevoia de apartenență la copii începând cu 9-10 ani și mai ales în adolescență este de o importanță vitală. Este biologică.
Avem centri în creier care, dacă noi nu aparținem, dacă nu avem acel sentiment de apartenență la grup, se declanșează ca în fața unui pericol.
Și creierul ăsta al nostru nu dă întotdeauna ce vrem noi, dar așa funcționează.
Probabil când eram cândva în peșteri sau pe unde am mai trăit noi mai de demult, trebuia să aparținem unui trib, unui grup – ca să fim în siguranță.
Și cumva pare că s-a păstrat asta înăuntrul nostru.
Și nu cred că e un lucru rău – fiindcă până la urmă asta ne face oameni. Apartenența la grupuri. Și tocmai ca să aparținem la grup, trebuie să avem și anumite comportamente.
Și ajungem la impulsivitate, agresivitate și așa mai departe. E complicat.
Uneori aceste nevoi se bat cap în cap în copilul nostru:
Nu știu cum. E complicată treaba.
Dar există momente când copiii noștri VOR să se integreze într-un grup – se joacă toți nu știu ce, s-a întâmplat ceva la școală și e important să creeze conexiune cu ei.
Și dacă tu le tai complet accesul? Ei simt asta ca pe un pericol existențial.
În primul rând, să vă prindeți de ce tipare emoțional și parental suferiți voi – fără să vă judecați, doar să conștientizați.
E foarte important ca apoi să vedeți din acest tipar: ce schimbări pot face eu așa încât copilul meu să fie mai bine?
Pentru că realmente vorbind, sunt copii în această lume cu părinți diferiți care suferă diferit.
Cum știu eu ce lesă să pun copilului meu?
Răspunsul este din conexiune.
Noi n-avem cum să vorbim despre nimic – indiferent că e vorba de ecrane sau altceva – dacă nu vorbim despre conexiune.
Nu există nimic altceva.
Și știu că v-ați săturat. Și eu m-am săturat să o duc, și tot timpul să întrebăm și să chestionăm și să fim atenți și așa mai departe.
Dar are un paradox în ea. E complicat. De fapt, e o compoziție complexă de lucruri.
Când îi controlăm pe copiii noștri – dacă nu e prea mult și este și conexiune – copiii noștri simt că nouă ne pasă.
Chiar dacă vor încerca să ne fure timpul. Știți voi, cu celelalte aplicații care nu te mai lasă să mai ai control parental și așa mai departe.
La un nivel subconștient, acești copii, din punct de vedere emoțional, sunt bine – bineînțeles, dacă această lesă nu e prea strânsă.
Imaginează-ți structura și limitele și ghidajul de care au nevoie copiii noștri ca pe o lesă.
Și fiecare dintre noi avem copii ca niște cățeluși de diferite dimensiuni:
Eu trebuie să-mi ajustez această lesă – adică controlul și ghidajul și limitele și granițele pe care le pun – în funcție de copilul meu.
Dacă am un copil Chihuahua și eu îi pun o lesă de Bulldog (care-i mare, apasă prin ea) – acest copil are nevoie de niște reguli mai strânse.
Dacă fac invers – am un copil Bulldog (puternic, are o personalitate puternică, vrea să facă lucruri, e independent, capabil) și eu îi pun o lesă de Chihuahua – îl rănesc.
Acum înțelegi:
✓ De ce conexiunea corporală e esențială – creierul scanează constant prezența fizică
✓ De ce copiii pierd empatia – ecranele inhibă zonele responsabile cu conexiunea umană
✓ De ce logica nu funcționează – sistemul limbic se activează și închide raționalul
✓ De ce apartenența contează atât de mult – e o nevoie biologică, nu un moft
Dar mai sunt lucruri de înțeles.
Psiholog Roxana Puiu
Psihoterapeut de familie, specialist în relația părinte-copil
Cabinet Individual de Psihologie Puiu Roxana
Articole relevante
Soluții practice: Cum ajuți copilul să se conecteze cu lumea reală Ai citit toate celelalte articole. Știi acum: De ce unii copii sunt mai vulnerabili Ce pierd la nivel de
De ce copilul meu este dependent de ecrane? Să înțelegem problema Maria, 14 ani, plânge noaptea. Simptome de panică. Refuză școala. Ioana stă 10 ore pe telefon. S-a izolat complet.
Conexiunea umană vs. conexiunea digitală: Ce pierde copilul tău "Am pierdut conexiunea complet." Asta mi-a spus o mamă despre fiica ei de 14 ani. Ioana se izolează în cameră, iese
Tiparele parentale care amplifică problema ecranelor "Mamă, toți colegii mei au voie! Doar eu nu am!" Și tu cedezi. Pentru că nu vrei să fii genul ăla de părinte care
Categorii
Recent Articles
