În sala de așteptare la medic. Ce vezi acum?
Copii care așteaptă stând cu nasul într-un telefon.
Părinți care le-au dat telefonul “să se liniștească”. Să nu deranjeze. Să nu se plictisească.
La suprafață pare ok. Copilul s-a calmat.
Dar ceea ce NU se întâmplă este invizibil. Și devastator.
Pentru că în acele minute de plictiseală aparentă – când noi stăteam la medic și ne plictiseam și bâzâiam pe acolo – se dezvoltau abilități fundamentale pe care copiii de astăzi nu le mai au.
Dacă vrei să înțelegi ce pierde copilul tău când e lipit de ecran, citește mai departe. Pentru că nu e vorba doar de timpul petrecut pe ecran. E vorba de timpul pe care NU-L petrece făcând altceva.
Contează ce NU are timp să facă pentru că stă pe ecran.
Dacă am avea o zi de 36 de ore și copiii noștri ar putea să stea fizic 8 ore pe device-uri și ar mai avea încă 8 ore în care să:
Nu i-ar afecta la fel de rău.
Deci problema nu este doar că ei stau în mediul acesta virtual, ci că nu fac lucrurile care sunt propice dezvoltării lor.
În jocurile video: Regulile sunt fixe. Câștigi sau pierzi. Nu există negociere.
În viața reală: Viața este o negociere continuă – cu frați, cu părinți, cu prieteni, cu profesori.
Pentru un copil care petrece 5 ore pe zi în jocuri, unde totul este rigid, acest concept poate deveni complet străin.
Când conflictele reale apar, ei nu au repertoriu. Nu au exersat.
Și atunci devine greu în viața reală. Nu e mai ușor online.
Nu-i de mirare că devin:
Noi lucrăm cu o metodă numită Theraplay care folosește jocul fizic pentru a învăța copiii această abilitate fundamentală:
“Acum tu alegi. Apoi eu aleg.”
Pur și simplu.
Dar pentru un copil care petrece 5 ore pe zi în jocuri video, unde totul este rigid – acest concept devine străin.
Eu am ajuns la un moment dat să le spun copiilor mei:
“De ce n-ai venit să-mi spui?”
“Păi pentru că nu mă lăsai!”
“Păi dacă nu te lăsa, mai încearcă! Încearcă să mă convingi că ce vrei tu e foarte important și s-ar putea să te las.”
Am început să-i învăț abilități de negociere:
“Imaginează-ți că tu trebuie să-mi vinzi mie și eu trebuie să cumpăr ce-mi dai tu. Ești la o piață și tu vinzi și eu trebuie să mă conving să-ți dau timp pe telefon.”
Apropo, dacă vreți să descurajați minciuna – și presupun că mulți dintre voi vreți asta – trebuie să-i lăsăm totuși cu niște abilități de negociere.
Sau dacă constatați că copilul vostru minte foarte mult, ascunde lucruri – puneți-vă întrebarea:
Dacă nu cumva lesa pe care noi am pus-o e prea strânsă?
Și atunci are nevoie să facă niște lucruri “în exterior” care i-ar îngrădi dezvoltarea. Din punct de vedere emoțional, pentru el este bine – chiar dacă nu e bine din punct de vedere valoric.
Când aparent stăm degeaba – când stăm degeaba – începem să fim atenți la un plan mai subtil emoțional și relațional.
Dacă vă gândiți la noi, cum stăteam noi la medici:
Sigur, poate pentru unul era chinuitor, dar totuși am învățat ceva:
Am învățat cum să ne uităm la oameni:
Par detalii, totuși foarte importante.
Sunt copii care uneori nu-și dau seama ce oameni sunt periculoși și ce oameni nu.
Sunt până la urmă niște abilități de bază pe care nu avem cum să le dezvoltăm decât plictisindu-ne și stând uneori.
Asta este una dintre alte abilități care se pierd: Creativitatea din plictiseală.
Nu știu dacă ați auzit de celebrul test unde copilului i se oferă o bezeea și i se spune:
“Dacă aștepți 15 minute fără să o mănânci, primești a doua.”
Cercetările au arătat că copiii care puteau să aștepte aveau:
Studiile recente arată că rezultatele sunt semnificativ mai slabe la acest test decât acum 30 de ani.
Nu pentru că sunt mai slabi sau mai puțin inteligenți, ci pentru că nu au mai exersat niciodată așteptarea.
Creierul nostru se pune pe treabă când ne plictisim:
Plictiseala este motorul creativității.
Iar copiii noștri de astăzi nu mai experimentează plictiseala:
Prima clipă de tăcere. Prima secundă fără stimulare și mâna aleargă automat spre telecomandă, tabletă, telefon.
Cercetările arată că creativitatea este cu 25% mai mică la copii care stau peste 4 ore pe zi pe ecrane.
Și nu este surprinzător.
Cum să fii creativ când ai niciodată spațiu mental gol în minte?
Aceasta este cea mai importantă și cea mai îngrijorătoare abilitate care se pierde.
Un copil mic se supără:
De-a lungul timpului, copilul așa învață: “Când sunt supărat, pot să mă calmez singur. Am această capacitate în mine.”
Dar ce se întâmplă cu un copil care, atunci când este supărat, în loc să vină la părinte:
La suprafață pare ok. Copilul s-a calmat.
Dar ceea ce NU se întâmplă este invizibil:
Copilul nu învață să se autoregleze.
Iar când ajunge la adolescență și vine o provocare emoțională mare:
Este complet dezechipat.
El nu are această abilitate. Și de aceea – pentru că aici intervine și tehnologia ca dependență – ei au deja circuite neuronale create pentru dependență.
Iar în adolescență, fiind complet dezechipați, știm foarte bine că apar alte dependențe care ajută la evitarea emoțională:
Dacă mă întrebați pe mine, principalul dușman al dezvoltării copiilor noștri din ziua de astăzi este:
În dezvoltarea copilului, influența majoră negativă este declinul jocului spontan.
Dacă vă gândiți ce făceam noi – sau, mă rog, generația un pic după noi încă mai făcea asta:
Aveam – că și noi am trecut prin traume, și noi am fost stresați – dar ne-am construit reziliența astfel și eram dezvoltați emoțional și fizic conform vârstei.
Pentru că noi aveam un mediu creat de joc – jocurile copilăriei afară – în care:
Mulți dintre noi trăim în apartamente unde:
Corpul nostru este făcut să fie stimulat nu doar din cap și nu doar vizual – el are nevoie de stimuli fizici.
Noi, oamenii, suntem făcuți pentru a fi în contact cu natura. Și această componentă este în declin în prezent.
Părinții lucrează și copiii îi educă… cine?
În mediul virtual, ei sunt educați conform valorilor de acolo. De aceea este important să vă și uitați, vă rog din tot sufletul, cam la ce se mai uită copiii voștri și unde este nevoie să opriți.
Dacă copilul meu consumă foarte multă tehnologie, aș sta să mă întreb:
Ce nevoie emoțională își împlinește copilul meu în acest fel?
Dacă vreți mai superficial:
E ca și când mănânci doar piure și nu ai pus și carne – nu te saturi destul.
Eu vreau să-i dau o conexiune super hrănitoare.
Și atunci uneori va fi nevoie – din păcate, în zilele noastre – inclusiv asta: Să facilitați pentru copiii voștri conexiuni noi.
Am ajuns la un moment dat să sun noi prieteni de-ai noștri:
“Auzi, fiica ta cutăreasca, ce mai face azi? N-ați vrea să facem ceva împreună?” – cu copiii mai mici, mai mari, inclusiv ca adolescenți.
Chiar adolescenți, am ajuns să-i îndemn eu să se cheme unii pe alții, pentru că nu aveau abilități. După aceea s-au prins:
“A, deci când simt asta – pentru că ei nici nu-și dau seama ce simt întotdeauna – după conexiunea asta mă simt așa… A, deci când simt chestia asta, poate uneori n-are nume, am nevoie să chem un prieten. Și după ce chem prietenul dispare lucrul ăsta inconfortabil pe care îl simt și mă simt mai bine.”
Exact genul ăsta de conexiune vrem să o creăm pentru ei.
Fiindcă ei așa își învață nevoile:
“A, deci am nevoie de… și când îmi dau cutare, mă face să mă simt mai bine. Ce bine, deci asta e ce aveam nevoie!”
Plus abilități relaționale pe care ei nu le mai au. Chiar au nevoie de ele.
Acum știi:
✓ Cele 5 abilități majore care se pierd – toleranță la frustrare, negociere, citirea oamenilor, creativitate, autonomie emoțională
✓ De ce plictiseala e esențială – motorul creativității
✓ Declinul jocului = problema #1 – nu tehnologia
✓ Întrebarea cheie – Ce nevoie emoțională își împlinește copilul meu?
Și acum ce faci cu informația asta?
În articolul final, “Soluții practice: Cum ajuți copilul să se conecteze cu lumea reală”, vei descoperi:
Citește-l aici: Soluții practice pentru copii și ecrane
Psiholog Roxana Puiu
Psihoterapeut de familie, specialist în relația părinte-copil
Cabinet Individual de Psihologie Puiu Roxana
Articole relevante
Soluții practice: Cum ajuți copilul să se conecteze cu lumea reală Ai citit toate celelalte articole. Știi acum: De ce unii copii sunt mai vulnerabili Ce pierd la nivel de
De ce copilul meu este dependent de ecrane? Să înțelegem problema Maria, 14 ani, plânge noaptea. Simptome de panică. Refuză școala. Ioana stă 10 ore pe telefon. S-a izolat complet.
Conexiunea umană vs. conexiunea digitală: Ce pierde copilul tău "Am pierdut conexiunea complet." Asta mi-a spus o mamă despre fiica ei de 14 ani. Ioana se izolează în cameră, iese
Tiparele parentale care amplifică problema ecranelor "Mamă, toți colegii mei au voie! Doar eu nu am!" Și tu cedezi. Pentru că nu vrei să fii genul ăla de părinte care
Categorii
Recent Articles
