“Mamă, toți colegii mei au voie! Doar eu nu am!”
Și tu cedezi. Pentru că nu vrei să fii genul ăla de părinte care controlează totul. Pentru că părinții tăi au fost prea severi și tu ai jurat că o să fii diferit.
Dar apoi, după câteva luni, copilul tău stă 8 ore pe telefon. S-a izolat. Nu mai comunică. Și realizezi că ceva nu merge bine.
Sau, invers:
Controlezi totul. Verifici fiecare aplicație. Setezi timere. Monitorizezi fiecare minut pe ecran.
Și copilul tău te urăște. Minte. Găsește modalități să ocolească regulile. Ați pierdut conexiunea complet.
Dacă te regăsești în unul dintre aceste scenarii, ești în locul potrivit. Pentru că problema nu e că pui limite sau că nu pui. Problema e cum o faci.
E important să știi despre tine: în ce tipar emoțional și parental te afli – fără să te judeci, doar să conștientizezi.
Pentru că, realmente vorbind, sunt copii în această lume cu părinți diferiți care suferă diferit.
Mediul familial – cel mai apropiat pe care îl poți oferi – este unul extrem de important. Și aici avem două mari categorii de părinți:
Dacă ați mai auzit de acest concept – sunt părinții care vor să controleze constant copilul:
Unii dintre voi poate că vă regăsiți acolo.
Sunt și unii care zic: “A, păi părinții mei au fost așa și eu, pentru că nu vreau să fiu așa, o să fiu invers.”
Și avem părinți care merg la polul celălalt:
Iată că nici aceștia nu sunt bine, nici ceilalți nu sunt bine – nu doar din punct de vedere valoric, ci afectează structura creierului și dezvoltarea socio-emoțională.
E important să știu despre mine:
“Eu sunt un părinte d-ăsta mai slab” – adică mi-e greu să pun limite și reguli. Și atunci să știu ce am eu de făcut.
SAU
“Mie îmi vine mai natural să fiu genul ăla de părinte care dă cu pumnul în masă” – și nici asta nu este bine. Și atunci să fiu conștient că mie îmi vine mai natural așa și să mai îndulcesc, să pun și niște miere în ce fac uneori cu pumnul în masă.
Așa încât să nu distrug conexiunea dintre mine și copil.
Evident că în aceste două tabere – părinții care supracontrolează și părinții care lasă foarte multă libertate – fiecare pune accentul pe altceva:
Pun accentul pe:
Le scapă:
Pun accentul pe:
Le scapă:
Țineți minte de la mine: Structura, limitele și regulile creează reziliență emoțională.
Deci nu e un moft. Nu e “a, nu e așa important să pui limite și reguli, lasă că o să-și dea seama mai încolo”.
O să-și dea seama cu niște costuri.
Problema e că în momentul în care creierul este în dezvoltare și el nu primește acest tip de stres – pentru că este un stres când ni se pun limite – dar este un stres productiv care ne face să creștem, să ne adaptăm la lumea în care trăim.
Ei rămân, între ghilimele, handicapați emoțional – pentru că nu mai au resursele emoționale prin care să facă față frustrării.
Pentru că ghici ce face parte din viață? Toți suntem frustrați și nu avem ce vrem tot timpul. Corect?
Și atunci, ca să putem crește această capacitate – reziliența de a rezista la lume cu toți factorii adverși pe care ei îi vor întâlni de acum încolo – este important, în cantități mici, să-i obișnuim cu ea.
Pentru că până la urmă, mă gândesc că ești aici pentru că vrei să crești niște copii de succes – într-o formă sau alta, ca părinte sau ca dascăl. Vrei să ai niște copii de succes care să-și urmărească obiectivele și să nu se lase la cea mai mică de vânt dați într-o parte.
Știu că v-ați săturat. Și eu m-am săturat să o duc. Și tot timpul să întrebăm și să chestionăm și să fim atenți și așa mai departe.
Are un paradox în ea. E complicat. De fapt, e o compoziție complexă de lucruri.
Când îi controlăm pe copiii noștri – dacă nu e prea mult și este și conexiune – copiii noștri simt că nouă ne pasă.
Chiar dacă vor încerca să ne fure timpul. Știți voi, cu celelalte aplicații care nu te mai lasă să mai ai control parental și așa mai departe.
La un nivel subconștient, acești copii, din punct de vedere emoțional, sunt bine – bineînțeles, dacă această lesă nu e prea strânsă.
Vreau să adaug ceva important aici.
Acest cortex – adică partea rațională și partea care se ocupă de funcțiile executive (organizare, planificare, gestionarea timpului) – ea se dezvoltă cel mai târziu.
Adică, dacă vreți, mai întâi se dezvoltă simțirea, apoi gândirea – într-o formă super simplificată.
Ideea este că gândirea se dezvoltă doar dacă simțirea e bună.
Adică dacă eu am un mediu securizat emoțional – o bază fundamentată pe siguranță, dragoste și conexiune – care mă ajută apoi să dezvolt alte abilități ale creierului.
Dacă vreți, acestea sunt niște cireșe pe un tort:
Dacă stați să vă uitați în mediu, copiii care sunt bine emoțional sunt cei care reușesc – cei mai mulți.
Sigur, sunt și procente aici, nu putem spune sută la sută. Dar sunt cei mai mulți care reușesc să strălucească cu ceea ce s-au născut – cu darurile și acele abilități pe care le au înăuntrul lor.
Dacă găsesc un mediu – adică casa lor cu patru picioare – care stă foarte bine pe cele patru picioare. Și mai ales pe cel pe care îl oferim noi.
Acesta e singurul la care noi avem control. Și atunci este datoria noastră să-i ajutăm pe copii să-și formeze aceste capacități.
De ce insist pe lucrul ăsta?
Pentru că foarte mulți părinți gândesc: “Vrea să fie contra mea! Face special ca să mă enerveze!”
Am mai auzit sau “copii sfidători” – mai ales din ăștia pe la clasa a opta, au niște fețe de zici că da, e greu să le reziști.
Adică oricât ai încerca să fii decent, tot îți vine să faci ca trenul când se poartă.
Asta este un semn al imaturității emoționale.
Vreau să înveți să nu o iei personal, ci să continui cu limita – chiar dacă ei par deștepți.
Că sunt unii care au și puțin teatru așa, înnăscut, și parcă le știu pe toate și că-s capabili și… și… și…
Nu vă lăsați păcăliți de lucrurile astea.
Pentru că ei, deși par deștepți, au în continuare nevoie de:
Au nevoie de acest ghidaj.
E ca la orice tip de mamifer. Nu știu, gândiți-vă la pisicuță – că noi avem pisicuțe și mi-e ușor să mă uit la ele.
Când sunt puii de pisică mici, la fel ca și copiii, au – din punct de vedere biologic – niște hormoni specifici care apar în acea perioadă a dezvoltării care îi face să se uite la adultul de lângă ei ca la “mama”.
Deci omul ăsta de aici: “Eu sunt mai mic. Mă fac așa mic lângă el, că el mă linge, îmi dă lapte, mă înțelege.”
La pisicuțe și la adulți – îmi dă mâncare, mă ocrotește, mă îngrijește.
Și atunci, eu, ca și copil, pot să mă odihnesc în rol de copil – pentru că mă simt în siguranță.
De aici apar foarte multe tulburări emoționale la copii – mai ales odată cu acest curent de “Pro-copil” sau cum să spun, “super copilul nostru, stăpânul nostru” în care trebuie:
Nu este adevărat.
Noi nu ne creștem copii ca să-i ferim de toate suferințele – că nu se poate.
Sigur, sunt suferințe mai mari, suferințe mai mici. Nu înseamnă că suntem pro-abuz.
Dar acest lucru nu înseamnă că nu le punem limite ferme. Și uneori asta doare. Îmi pare rău că trebuie să o zic.
Dacă, în schimb, punem limite ferme CU lipsă de conexiune – atunci suntem niște tirani.
Așa se simte.
Dacă relația noastră este bună, atunci nu se mai simte ca o tiranie. Se simte ca o grijă.
E adevărat că poate să mă încorseteze un pic, dar e diferit.
Iată întrebarea cheie: Cum știu eu ce lesă să pun copilului meu?
Răspunsul este: Din conexiune.
Noi n-avem cum să vorbim despre nimic – indiferent că e vorba de ecrane sau altceva – dacă nu vorbim despre conexiune.
Nu există nimic altceva.
1. Identifică-ți tiparul
2. Fii conștient fără judecată
3. Ajustează spre echilibru
4. Verifică din conexiune
Acum știi:
✓ În ce tabără te afli – și ce îți lipsește
✓ De ce structura NU e un moft – creează reziliență emoțională
✓ De ce “copilul sfidător” e de fapt imatur emoțional – și are nevoie de ghidaj
✓ Formula corectă – Limite PLUS conexiune
Dar mai e ceva esențial de înțeles.
În articolul următor, “Abilitățile pe care le pierd copiii în fața ecranelor”, vei descoperi:
Citește-l aici: Abilitățile pierdute în fața ecranelor
Psiholog Roxana Puiu
Psihoterapeut de familie, specialist în relația părinte-copil
Cabinet Individual de Psihologie Puiu Roxana
Articole relevante
Soluții practice: Cum ajuți copilul să se conecteze cu lumea reală Ai citit toate celelalte articole. Știi acum: De ce unii copii sunt mai vulnerabili Ce pierd la nivel de
De ce copilul meu este dependent de ecrane? Să înțelegem problema Maria, 14 ani, plânge noaptea. Simptome de panică. Refuză școala. Ioana stă 10 ore pe telefon. S-a izolat complet.
Conexiunea umană vs. conexiunea digitală: Ce pierde copilul tău "Am pierdut conexiunea complet." Asta mi-a spus o mamă despre fiica ei de 14 ani. Ioana se izolează în cameră, iese
Tiparele parentale care amplifică problema ecranelor "Mamă, toți colegii mei au voie! Doar eu nu am!" Și tu cedezi. Pentru că nu vrei să fii genul ăla de părinte care
Categorii
Recent Articles
